În inima munților Bihor, departe de drumurile asfaltate și de semnalul telefonului, am descoperit o mănăstire despre care puțini oameni știu. Călugării de acolo spun că a fost fondată în anul 1400, de un sirian care a fugit de persecuții. Am stat trei zile și am învățat lecții pe care nu le voi uita.
Am ajuns acolo după o cățărare de patru ore. Nu există indicator, nu există potecă marcată. Doar un cioban din satul de mai jos știe drumul. “Mănăstirea nu vrea să fie găsită de oricine”, mi-a spus el înainte să plec.
Mănăstirea este sărăcăcioasă, construită din lemn și piatră. Nu are electricitate, nu are apă curentă. Călugării se trezesc la ora trei dimineața și se roagă până la răsărit. Apoi muncesc în grădină, până la asfințit. Am încercat să țin pasul. Am eșuat.
Stareța, o femeie de optzeci de ani, mi-a povestit istoria locului. “Aici au venit oamenii în timpul epidemiei de ciumă. Niciunul nu a murit. Călugării se rugau zi și noapte.” Nu am găsit documente care să confirme, dar am găsit morminte vechi de cinci sute de ani, perfect conservate.
Noaptea, în biserica neîncălzită, am asistat la slujba de miezul nopții. Opt călugări, opt voci, opt lumânări. Am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem. Nu era liniștea lipsei de zgomot. Era liniștea prezenței.
Am plecat a patra zi, cu picioarele dureroase și cu sufletul plin. Nu știu dacă locul acela are puteri miraculoase. Știu doar că m-a schimbat.







