Într-o casă din Timișoara, unde mobilierul e vechi și dragostea e nouă, trăiesc Maria și Gheorghe. Maria, cincizeci și cinci de ani. Parkinson. Tremură tot timpul. Nu poate să mănânce singură. Nu poate să se îmbrace. Soțul, Gheorghe, șaizeci de ani, o îmbrățișează când tremură. “Te țin”, spune el. “Până se oprește.” O hrănește. O îmbracă. O iubește. “E bolnavă”, spune el. “Dar e soția mea. Nu o abandonez.” Povestea pe blog.

Maria a fost diagnosticată cu Parkinson la cincizeci de ani. “A început cu tremurul mâinii drepte. Apoi, a stângii. Apoi, a picioarelor. Apoi, a tot corpului.” Gheorghe a observat. “Mânca și scăpa furculița. Se îmbrăca și nu putea să încheie nasturii. Vorbea și se încurca în cuvinte.”

Acum, la cincizeci și cinci de ani, Maria tremură tot timpul. “Nu pot să mănânc singură. Nu pot să mă îmbrac singură. Nu pot să merg singură. Sunt dependentă. Complet.” Gheorghe a renunțat la job. “Am fost mecanic. Acum, sunt îngrijitor. Pentru Maria.”