Casa era liniștită.

Prea liniștită.

Uneori mă gândesc că liniștea are și ea un sunet. Un sunet greu, apăsător, care se așază peste camere și peste suflet ca o pătură udă.

Am pus ibricul pe sobă din obișnuință. Încă mai fac două cafele în unele dimineți. Una pentru mine și una pentru Dumitru.

Pe a lui o las câteva minute pe masă înainte să o golesc.

Nu pentru că aș crede că o va bea.

Ci pentru că unele obiceiuri sunt mai puternice decât realitatea.

Patruzeci de ani am făcut același lucru.

Patruzeci de ani în care ziua mea începea cu el și se termina cu el.

Nu poți șterge o viață întreagă doar pentru că timpul a decis că trebuie să meargă mai departe.

După ce am terminat cafeaua, am luat baticul și am pornit iar spre cimitir.

Roua strălucea pe iarbă, iar satul încă dormea.

Doar câțiva câini lătrau în depărtare.

Am mers încet.

La vârsta mea nu te mai grăbești nicăieri.

Înveți să privești lucrurile pe care înainte le ignorai.

O floare care răsare dintre pietre.

O vrabie care se scaldă într-o băltoacă.

Un nor care seamănă cu ceva ce ai pierdut cândva.

Când am ajuns la crucea lui Dumitru, am observat că cineva pusese un buchet mic de margarete.

Nu erau florile mele.

M-am uitat în jur surprinsă.

Nu era nimeni.

Am zâmbit.

Poate vreun vecin.

Poate cineva care l-a cunoscut și încă își amintește de el.

Mi-a plăcut gândul acesta.

Că oamenii nu mor cu adevărat cât timp cineva încă își amintește de ei.

M-am așezat pe bancă și am început să-i povestesc iar.

Ca în fiecare zi.

Despre ploaia care se anunța.

Despre găina care iar a intrat în grădina vecinei.

Despre Ileana și copiii ei.

Despre toate nimicurile care compun o viață.

Și atunci mi-am amintit ceva.

În ultimul an al vieții lui, Dumitru îmi spusese într-o seară:

„Floareo, dacă plec înaintea ta, să nu mă lași singur.”

Râsesem atunci.

I-am spus că vorbește prostii.

Dar el mă privise serios.

„Promite-mi.”

Și eu promisesem.

Poate de aceea continui să vin.

Poate că nu este doar dor.

Poate este și o promisiune.

O promisiune făcută unui om care și-a ținut întotdeauna cuvântul.

Zilele au continuat să treacă.

Toamna s-a apropiat încet.

Frunzele au început să se îngălbenească.

Diminețile au devenit mai reci.

Dar eu mergeam mai departe.

În fiecare zi.

Până când, într-o dimineață, am observat ceva neașteptat.

Pe banca de lângă mormântul vecin stătea o femeie.

Nu o mai văzusem înainte.

Era cam de vârsta mea.

Ținea în mâini un buchet de crizanteme și privea înainte fără să spună nimic.

Am trecut pe lângă ea și am salutat-o.

A dat din cap.

A doua zi era din nou acolo.

Și a treia zi.

În cele din urmă, ne-am așezat una lângă alta.

Fără multe cuvinte.

Nu era nevoie.

Durerea recunoaște durerea.

După o vreme mi-a spus:

„Soțul meu e aici de șase luni.”

Am dat din cap.

Știam exact ce înseamnă asta.

Nu era nevoie să explicăm nimic.

Am stat împreună în tăcere.

O tăcere diferită de toate celelalte.

O tăcere în care două femei își înțelegeau reciproc golul din suflet.

În următoarele săptămâni, ne-am întâlnit aproape zilnic.

Vorbeam puțin.

Dar fiecare cuvânt conta.

Am înțeles atunci ceva important.

Durerea poate izola.

Dar poate și apropia oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată.

Într-o zi, femeia m-a întrebat:

„Crezi că ne aud?”

M-am uitat spre crucea lui Dumitru.

Am zâmbit.

Și am răspuns:

„Nu știu dacă ne aud cu urechile. Dar cred că iubirea găsește întotdeauna o cale să ajungă unde trebuie.”

Femeia a început să plângă.

Am luat-o de mână.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură pe drumul acesta.

Când a venit iarna, zăpada a acoperit întregul cimitir.

Trandafirii lui Dumitru dispăruseră sub omăt.

Crucea era albă.

Dar eu am continuat să vin.

Într-o dimineață, Ionel m-a văzut mergând prin ninsoare.

S-a oprit cu mașina lângă mine.

„Floareo, te duc eu.”

Am vrut să refuz.

Dar el a insistat.

Așa că am urcat.

Pe drum mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.