Capitolul 1: Fantoma de la ora cinci
Dacă vrei să cunoști cu adevărat un oraș, nu te uita la el la amiază, când este plin de claxoane, costume scumpe și oameni grăbiți. Privește-l la ora cinci dimineța. Atunci, străzile sunt pustii, iar aerul miroase a rouă și a liniște.
Dar chiar și în acea liniște deplină, dacă asculți cu atenție, se aude un sunet ritmic, aproape hipnotic: fâș-fâș, fâș-fâș. Este mătura domnului bătrân care adună resturile zilei trecute.
Pentru miile de oameni care vor trece pe acolo peste doar două ore, cu ochii lipiți de ecranele telefoanelor și cu căni de cafea în mâini, acest om nu are un chip. El este o prezență invizibilă, o „fantomă” necesară care face ca trotuarele să fie curate, coșurile de gunoi să fie goale, iar parcurile să arate primitoare.
Nimeni nu-l întreabă cum îl cheamă. Nimeni nu știe că numele lui este nea Mihai, că are șaizeci și opt de ani și că palmele lui bătătorite ascund o întreagă viață de sacrificii. Oamenii văd doar vesta reflectorizantă și mătura, trecând pe lângă el ca și cum ar fi o piesă de decor urban.
Capitolul 2: Pumnul de mărunțiș și lecția demnității
Într-o dimineață de iarnă, când gerul tăia respirația și zăpada înghețată făcea munca de zece ori mai grea, o scenă petrecută lângă o stație de autobuz mi-a frânt inima. Un tânăr elegant, îmbrăcat într-un palton scump, s-a împiedicat ușor de sacul de gunoi pe care nea Mihai tocmai îl schimba.
În loc să-și ceară scuze, tânărul s-a întors furios, l-a măsurat cu dispreț și a strigat destul de tare încât să audă toată lumea: — Fii mai atent, moșule! Nu vezi pe unde dai cu mătura aia? Din cauza unora ca tine ne murdărim pe pantofi! Pune-te la muncă, că de asta te plătim din taxele noastre!
Apoi, într-un gest de o aroganță greu de descris, a scos din buzunar un pumn de monede și le-a aruncat pe jos, în zăpadă: — Ia de aici, să-ți iei niște mănuși mai bune, că ești jalnic.
Oamenii din stație au întors capul în altă parte. Nimeni nu a spus nimic. Tăcerea lor a durut mai tare decât strigătul băiatului. Nea Mihai a încremenit. S-a uitat la monedele împrăștiate în zăpadă, apoi la tânărul care s-a urcat mândru în autobuz. Mâinile lui, ascunse în niște mănuși de lână găurite, tremurau ușor.
Nu s-a aplecat să ia banii. S-a sprijinit în coada măturii, a ridicat privirea spre cerul plumburiu și a tras aer în piept. În ochii lui nu era furie, ci o tristețe infinită pentru o lume care are buzunarele pline, dar sufletele complet goale.
