— Mamă, știi… lui Radu nu-i prea place de tine.

Am tăcut. Înăuntru, totul s-a strâns — rușine, durere, amărăciune. Nu voiam să mă impun. Voiam doar să fiu aproape.

Regrete și întrebări

Când m-am pensionat, mi-am spus: „În sfârșit, timp pentru mine.” M-am gândit că o să încep să tricotez, să mă plimb dimineața prin parc, chiar m-am înscris la un curs de pictură, ceva ce visam de mult. Dar în loc să mă bucur, am simțit teamă.

Uneori, merg la supermarket doar ca să aud vocea unui om. Alteori, mă așez pe banca din fața blocului, prefăcându-mă că citesc — poate se apropie cineva, poate schimbăm o vorbă. Dar toți trec în grabă. Au treburile lor, viețile lor. Iar eu… doar stau. Respir. Îmi aduc aminte.

Ce am greșit? De ce s-a depărtat familia mea? Eu i-am crescut singură. Soțul m-a lăsat devreme. Am lucrat în ture duble, am gătit, am călcat uniforme, am stat lângă ei când erau bolnavi. N-am băut, n-am luat-o razna — tot ce-am făcut a fost pentru ei. Și acum? Acum nu mai sunt nimic.

Căutarea conexiunii

Nu cer milă. Caut un răspuns. Am fost oare o mamă atât de rea? Sau poate așa e lumea astăzi — credite, grădinițe, after-school-uri… și nu mai e loc pentru mamă?

Unii îmi spun: „Caută pe cineva, fă-ți un cont pe un site de întâlniri.” Dar nu pot. Nu mai am încredere. Ani de singurătate m-au împietrit. Nu mai am putere să mă deschid, să mă îndrăgostesc, să las un om să intre în viața mea.