Într-un apartament din Cluj, unde pereții sunt subțiri și sunetele sunt puternice, trăiește Andrei, un băiețel de zece ani. Autism. Nu vorbește. Nu se uită în ochi. Nu atinge pe nimeni. Mama, Elena, a renunțat la job. “Statul dă cinci sute de lei pe lună. Nu e suficient.” Lucrează noaptea, ca îngrijitoare. Ziua, face terapie cu Andrei. “E copilul meu”, spune ea. “Nu îl abandonez.” Povestea pe blog.

Andrei a fost diagnosticat la trei ani. “Nu răspundea la nume. Nu zâmbea. Nu plângea când era rănit.” Elena a mers la medici. “Autism sever. Prognostic: poate să nu vorbească niciodată.” A plâns. “Am pierdut jobul. Am pierdut somnul. Am pierdut prietenii. Dar nu îl pierd pe el.”

Statul român dă cinci sute de lei pe lună. “Pentru terapie, medicamente, hrană specială. Nu e suficient.” Elena a renunțat la jobul de contabilă. “Nu puteam să îl las pe Andrei. Are nevoie de mine. Non-stop.” Acum, lucrează noaptea, ca îngrijitoare. “De la 11 la 7. Adorm pe scaun. Dar câștig. Pentru Andrei.”