Munca pe care nimeni nu o vede

Când am crescut, am înțeles ceva important: mama mea lucrează într-o lume care o ignoră. O lume în care oamenii trec pe lângă ea fără să spună „mulțumesc”. O lume în care munca ei dispare în câteva minute, dar ar lăsa haos dacă nu ar exista.

Străzile pe care le curăță dimineața devin din nou murdare până seara. Parcurile pe care le îngrijește sunt din nou pline de gunoaie a doua zi. Și totuși, ea nu se oprește.

Am întrebat-o odată de ce continuă.

A zâmbit și mi-a spus:

— Pentru că lumea nu se schimbă dacă ne oprim noi.

O zi obișnuită pentru ea

Am mers într-o zi să o văd la muncă, fără să îi spun. Era într-un cartier mare, lângă bulevard. Soarele era deja sus, dar ea era încă aplecată, adunând frunze și gunoaie.

O mașină a trecut în viteză și a stropit-o. Nu s-a supărat. Și-a șters doar fața și a continuat.

Un bărbat a aruncat un ambalaj chiar în fața ei. L-a ridicat fără să spună nimic. Nici măcar nu l-a privit urât.

În acea clipă am simțit rușine. Nu pentru ea. Pentru lume.