Una dintre asistente a făcut un pas înainte, punându-mi o mână liniștitoare pe braț, dar m-am retras, mintea mea refuzând să accepte realitatea pe care mi-o prezentau. Au început să-mi explice, cu o precizie clinică ce semăna cu o serie de tăieturi mici și ascuțite, că sufeream de o afecțiune numită pseudocieză sau sarcină fantomă. Mi-au spus că schimbările hormonale asociate cu vârsta mea, combinate cu intensitatea pură și copleșitoare a dorinței mele de-o viață de a fi mamă, au făcut ca organismul meu să imite simptomele sarcinii cu o precizie înspăimântătoare. Umflarea, creșterea în greutate, senzațiile pe care le interpretasem drept mișcare – toate erau o iluzie tragică, magistrală, creată de propria mea inimă și de schimbările fiziologice ale menopauzei.

Realizarea nu m-a lovit brusc; a venit în valuri de durere sufocantă. Mi-am amintit de specialist, un om la care fusesem trimis de o cunoștință, care insistase întotdeauna să facă ecografiile singur, în spatele unei cortine, și care nu mă lăsase niciodată să mă uit la ecran. Îmi dăduse suplimente, îmi spusese să țin o dietă strictă și întărise iluzia până când aceasta devenise întreaga mea realitate. Medicii din spital șopteau deja despre raportarea lui, despre neglijența medicală, despre oroarea etică a unui practician care ar alimenta o astfel de iluzie la un pacient vulnerabil, în propriul său câștig.