În mașină nu a putut să sară singur. Am încercat să-l ridic, iar el nu înțelegea unde să pună laba bolnavă. Spatele îi era greu, geaca mea s-a murdărit imediat. Înjuram printre dinți:

“Hai, Argo, ajută-mă și tu puțin.”

Iar el mă privea vinovat, de parcă el provocase totul.

Pe bancheta din spate nu s-a culcat. A stat și s-a uitat pe geam. Apoi și-a pus botul între scaune și m-a atins cu nasul în cot. Tot drumul a făcut asta. Dacă îmi luam mâna, mă atingea din nou.

Am mers la Otilia.

Otilia e sora mea. Nu eram două surori dulci, care își spun totul frumos. Ne certam din prostii și nu vorbeam cu săptămânile. Ea nu-l plăcuse niciodată pe Rareș și o spunea prea direct.

“Nu e calm, Ilinca. E uscat. Până și zâmbetul lui arată ca un bon de bancă.”

Mă supăram. Îi spuneam că e invidioasă, că eu am în sfârșit o relație normală. Acum îmi vine să-mi închid singură gura când îmi amintesc.

Otilia a deschis ușa cu o furculiță în mână. Probabil mânca direct din tigaie. Părul ud, pată pe tricou.

“De ce nu răspunzi la telefon?”

Apoi l-a văzut pe Argo.

“Ce s-a întâmplat?”

“Rareș l-a dus la adăpost.”

A pus încet furculița pe comodă.

“Putem intra?”

În bucătăria Otiliei era dezordine, cald și normal. Pâine în pungă, căni, șosete pe calorifer, o cutie lângă ușă pe care voia s-o ducă la gunoi de o lună. Nimeni nu se strâmba la părul de câine de pe pantalonii mei. Nimeni nu spunea că miroase a câine.

Argo s-a culcat lângă calorifer. Nu dormea. Se uita la mine.

Telefonul a început să vibreze. Rareș. Doina. Rareș. Doina. Mesajele curgeau unul după altul.

“Întoarce-te acasă.” “Te comporți anormal.” “Ilinca, Rareș nu merită asta.” “Nu face familia de rușine înainte de nuntă.”

Otilia mi-a luat telefonul, l-a pus cu ecranul în jos și a aruncat peste el un prosop de bucătărie.

“Să sune în cârpă.”

Mi-a pus cafea din borcan. Amară, ieftină. A pus și o farfurie cu un sandviș.

“Mănâncă.”

“Atunci ține-l. Să ai mâinile ocupate.”

Țineam sandvișul și povesteam. Despre pungă, pașaport, actele pe numele lui Rareș, mușcătura de copil, Doina la adăpost. Otilia asculta fără să mă întrerupă. Când am ajuns la “instabilă emoțional”, a spus:

“Ce nenorocit.”

Apoi a adăugat ceva despre mama lui. Foarte urât. Nu o să scriu exact, dar mi-a făcut bine. În sfârșit cineva nu numea asta “situație complicată”, ci pe numele ei.

Noaptea, Argo aproape nu a dormit. Se culca, se ridica, șchiopăta până la mine, verifica. Am coborât de pe canapea pe podea. Otilia mi-a adus o pătură.

“Tu ai de gând să dormi?”

“Îi e frică.”

Nu am răspuns.

A doua zi trebuia să fie cina dinaintea nunții. Rareș le scrisese deja jumătate dintre invitați că am “un stres puternic”, dar întâlnirea rămâne, trebuie să “discutăm calm”. Otilia mi-a arătat un screenshot de la o cunoștință comună.

“Ilinca e foarte atașată de câine și acum nu reacționează tocmai rațional. Vă rog să nu puneți presiune pe ea.”

În timp ce eu stăteam la Otilia în bucătărie, el le spusese deja oamenilor că am stres și că sunt foarte atașată de câine. Fără cuvântul “adăpost”. Fără cuvântul “mușcătură”. Fără cuvântul “minciună”.

“Nu vreau să merg acolo,” am spus.

“Exact asta vrea și el. Să nu vii.”

Am mers la restaurant. Am luat pașaportul lui Argo, copia declarației, adeverința doctorului Munteanu și zgarda. Zgarda am băgat-o în geantă fără să gândesc. Nu voiam s-o las acasă.

În restaurant mirosea a carne, vin și lumânări. La masă erau părinții lui, mătușa mea, câțiva prieteni, rude. Toți vorbeau încet. Doina s-a ridicat prima. A zâmbit. Cu ochii, nu.

“Ilinca, bine că ai venit. Ne-am făcut griji.”

Rareș stătea lângă ea. Obosit, palid. De parcă el fusese noaptea la adăpost după câine.

“Hai fără spectacol,” a spus el încet. “Nu în fața oamenilor.”

Am pus pașaportul lui Argo pe masă.

“Ăsta e pașaportul lui. Aici sunt bolile, vaccinurile, tratamentele. Aici nu există nicio mușcătură de copil.”

Doina a oftat.

“Ilinca, acesta nu este locul potrivit.”

“Dumneavoastră ați ales locul când ați început să le spuneți oamenilor că sunt instabilă.”

Rareș s-a aplecat spre mine.

“Chiar acum confirmi asta.”

Otilia s-a așezat lângă mine.

“Mai încearcă o dată.”

Am pus mesajul vocal de la Camelia. Mi-l trimisese dimineață, scurt, sec:

“Ilinca, sunt Camelia de la Adăpostul Curtea de Nord. Confirm că, la primire, Argo nu a prezentat semne de agresivitate. Informația privind mușcătura asupra unui copil a fost consemnată pe baza declarației lui Rareș P. Nu au fost prezentate documente justificative. Medicul veterinar, doctorul Munteanu, a confirmat în scris că în fișa medicală nu există episoade de agresivitate.”

În restaurant s-a făcut liniște. Până și chelnerul de la bar s-a oprit din șters un pahar.

Rareș a spus:

“Asta nu schimbă nimic.”

Am deschis mesajul lui de noapte. Îl trimisese la două:

“Am trecut agresivitate ca să rezolve repede. Tu nu l-ai fi lăsat niciodată. Eu ne apăram de dependența ta.”

Nu l-am citit teatral. I-am dat telefonul Otiliei. Ea l-a arătat mătușii mele, apoi unui prieten de-al lui Rareș. Doina se uita în masă. Nu vinovată. Mai degrabă furioasă că fiul ei lăsase urme.

Mătușa mea a întrebat:

“Rareș, chiar ai scris despre mușcătură?”

El a tăcut.

Doina a spus:

“A ales o formulare nefericită. Dar problema exista. Ilinca nu făcea față și se vedea.”

Nu “am mințit”. Nu “am dus un câine bătrân ca pe unul periculos”. O formulare nefericită.

Am scos zgarda din geantă și am pus-o lângă pașaport.

“Asta voiați să aruncați.”

Doina s-a uitat la ea și s-a strâmbat puțin.

“Ilinca, nu forța mila.”

“Nu forțez nimic. Oricum nu simțiți.”

Rareș s-a ridicat.

“Da. Ajunge.”

Am început să-mi scot inelul. S-a blocat. Degetul mi se umflase după noaptea nedormită. Am tras, m-a durut. Toți se uitau. Otilia mi-a dat în tăcere un șervețel, l-am udat cu apă și am reușit să-l scot.

Peste masă era o pungă cu cornulețe aduse de Doina de la cofetăria ei preferată, de parcă prăjiturile făceau orice întâlnire respectabilă. Am pus inelul acolo. Direct pe hârtie.

“Nunta nu va avea loc.”

Rareș a spus:

“O să regreți.”

I-am răspuns:

Și am plecat. Pe hol îmi tremurau genunchii, iar Otilia mă ținea de cot, fiindcă aș fi putut să mă așez direct lângă garderobă.

Apoi au început calculele. Telefoanele. “Se returnează avansul?” “Cine plătește florile?” “Ce le spunem invitaților?” Mizerii mici, din care obosești mai rău decât din scandal.

Unii scriau “rezistă”. Alții tăceau. Alții întrebau dacă e adevărat că am stricat nunta din cauza unui câine.

O cunoștință mi-a spus:

“Poate a vrut doar să facă bine. Bărbații uneori nu știu să rezolve delicat.”

I-am răspuns:

“Nu a uitat să cumpere pâine. Mi-a dus câinele la adăpost și l-a făcut periculos pe hârtie.”

S-a supărat pe tonul meu.

Am încetat să mai explic.

În apartament m-am întors după lucruri cu Otilia. Rareș nu era. Bucătăria era spălată atât de tare încât mirosea a detergent cu lămâie până la greață. Îmi strânsese lucrurile pe masă. Încărcător, cremă, carte, agrafă. Pusese chiar și elasticul de păr deasupra. Ca la hotel, “obiecte uitate”.

Culcușul lui Argo nu mai era. Am găsit doar o pastilă sub dulap, în praf. Am pus-o în buzunar. Nu știu