O nouă speranță

Apoi Laura a intrat în viața mea. Era o colegă nouă, cu cinci ani mai tânără decât mine. Nu m-a presat niciodată, nu și-a forțat niciodată drumul, totuși bunătatea ei liniștită m-a făcut să-mi dau seama că inima mea încă mai poate simți căldură. Ori de câte ori Mariana venea în minte, Laura stătea lângă mine și turna o ceașcă de ceai.

Când zgomotele bruște mă făceau să retrăiesc accidentul, ea îmi strângea mâna până mă calmam. Timp de trei ani, nu mi-a cerut niciodată să uit trecutul; pur și simplu a așteptat cu răbdare nesfârșită să-mi deschid inima.

Așa că am ales să mă căsătoresc cu ea. Dar înainte de a face acest pas, m-am simțit obligat să o vizitez pe Mariana, să-i curăț mormântul și să ard tămâie pentru ea. Am vrut să cred că, oriunde s-ar afla, îmi va dori și fericire.

Întâlnirea neașteptată

În acea după-amiază, a căzut o ploaie ușoară. Cimitirul a fost dezafectat, singurul sunet fiind foșnetul vântului din frunzele de eucalipt. Am adus flori albe, o cârpă și câteva lumânări. Cu mâinile tremurânde, am așezat crizantemele pe mormânt și am murmurat: «Mariana, mâine mă căsătoresc cu o altă femeie. Cred că dacă ai mai fi aici, ai vrea să am pe cineva lângă mine. Nu te voi șterge niciodată, dar trebuie să merg mai departe… nu o pot lăsa pe Laura să aștepte la nesfârșit.»

O lacrimă a scăpat fără să-mi dau seama. În timp ce ștergeam piatra, în spatele meu răsunau pași slabi. M-am întors, cu ochii încă umezi. O femeie subțire de treizeci de ani stătea acolo, îmbrăcată într-o haină maro pal. Vântul i-a ciufulit părul și tristețea i-a sclipit în privire.

«Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii», a spus ea, cu vocea tremurând.