Jurase atunci că, dacă va avea propria companie, nu va trata niciodată oamenii astfel. Și totuși… acum devenise chiar acel tip de patron. Se ridică brusc și trase mașina de spălat la perete. Alina tresări, speriată, crezând că a fost prinsă plângând la muncă. Își șterse repede ochii și încercă să pară ocupată.

„Hei…” glasul lui Owen era blând, dar ferm. „Ești bine?” Ea clătină din cap, incapabilă să răspundă.

O nouă abordare

În acel moment, pentru Owen nu mai conta mascarea identității. Scoase jacheta ponosită și își dezveli cămașa albă impecabilă. Angajații care treceau pe acolo își dădură seama imediat cine era. Murmurul se răspândi: „E domnul Grayson…”

Alina rămase încremenită. Fața i se albi. „Dumneavoastră…?” „Da,” spuse el simplu. „Eu sunt tipul care a scris regulile astea. Și, dacă mă ajuți, vreau să le schimbăm împreună.”

Liniștea era apăsătoare. Pentru prima dată în ani, Owen nu era un patron distant, ci un om care privea în ochi suferința celui pe care ar fi trebuit să-l protejeze. Alina izbucni din nou în lacrimi, dar de data aceasta lacrimile erau de eliberare. Cineva o auzise. Cineva o vedea.

O schimbare radicală

Owen nu se opri aici. În zilele care au urmat, vizită mai multe magazine, ascultă poveștile angajaților, ca un preot care ascultă spovedanii. Descoperi mame care își creșteau singure copiii, studenți care munceau noaptea ca să-și plătească facultatea, oameni care trăiau de pe o zi pe alta.