Într-un sat mic din Moldova, unde casele sunt vechi și drumurile sunt de pământ, trăiește un băiețel de șapte ani pe nume Mihai. Mihai este orb. Nu a văzut niciodată lumina soarelui, nu a văzut niciodată fața bunicii lui, nu a văzut niciodată culorile. Dar Mihai citește cărți în Braille mai repede decât copiii care văd. “Nu am nevoie de ochi”, spune el, zâmbind. “Am nevoie de inimă.” Această poveste emoționantă ne arată cum curajul poate învinge orice limită.

## O casă mică, o inimă mare

Casa lui Mihai e mică. Două camere, sobă de lut, grădină cu flori. Bunica lui, Elena, are șaptezeci de ani. Ea l-a crescut de când avea trei luni. “Părinții lui l-au abandonat”, spune ea, cu voce tare. “Au spus că nu pot crește un copil orb. Eu am spus: ‘Eu pot. Ochii mei sunt ochii lui.'”

Mihai nu știe că părinții l-au abandonat. Bunica i-a spus că sunt plecați în străinătate, la muncă. “Vin cândva”, îi spune. Mihai așteaptă. Dar nu plânge. “Am bunica”, spune el. “E suficient.”