Într-un sat ascuns în munții Carpați, unde ceața acoperă dealurile și păsările cântă dimineața, trăiește o bătrână de nouăzeci și unu de ani pe nume Viorica. Ea trăiește singură, într-o casă mică, cu sobă de lut și grădină de plante. În fiecare săptămână, douăzeci de copii bolnavi vin la ea. Le dă ceaiuri, le pune leucoplast, le spune povești. “Nu am medicamente”, spune ea, zâmbind. “Am iubire.” Copiii o strigă “bunica doctor”. Medicii nu înțeleg. “Funcționează”, spun copiii. Această poveste emoționantă ne arată cum iubirea poate fi cel mai bun medicament.

## O casă de vindecare

Casa Vioricăi e mică, dar plină. Plină de plante uscate atârnate de tavan. Plină de borcane cu miere. Plină de cărți vechi. Plină de copii. “Aici vin copiii din sat”, spune Viorica. “Unii au răceală. Alții au frică. Alții au inima frântă. Eu îi ascult. Le dau ceai. Le spun că totul va fi bine.”

Viorica nu e doctor. Nu are diplomă. Nu are medicamente. “Am învățat de la bunica mea”, spune ea. “Ea m-a învățat ce plante vindecă. Ce cuvinte alină. Ce îmbrățișare încălzește. Acum, eu învăț pe alții.”