— De cât timp faci asta?

Valentina a râs nervos.

— Dumnezeule, dramatizezi…

— De cât timp?

Clara a încercat să intervină.

— Alexandru, te rog…

El s-a întors spre mama lui cu o blândețe sfâșietoare.

— Mamă… spune-mi adevărul.

Clara a început să plângă încet.

Și atunci Alexandru a simțit cum îl cuprinde vina.

Pentru că înțelesese.

Mama lui tăcuse ca să nu-i distrugă fericirea.

Iar el fusese prea orbit de iubire ca să observe.

Valentina a început să se agite.

— Nu poți să crezi toate prostiile astea!

Dar Clara șopti:

— De câteva luni…

Alexandru închise ochii.

Fiecare cuvânt îl lovea ca o cărămidă.

— Când plecai, îmi spunea să stau în cameră… mă certa pentru orice… uneori îmi lua telefonul…

Valentina izbucni:

— Pentru că se comporta ca o victimă!

Alexandru se întoarse lent spre ea.

Și în privirea lui era ceva ce Valentina nu mai văzuse niciodată.

Dispreț.

— Ieși din casa mea.

Ea râse scurt.

— Ești nervos acum. O să-ți treacă.

— N-ai înțeles.

El scoase încet inelul de logodnă de pe deget.

Și îl așeză pe masă.

— Nunta s-a terminat.

Pentru o secundă, Valentina a rămas fără aer.

— Nu vorbești serios.

— Ba da.

— Alexandru!

Ea făcu un pas disperat spre el.

— O arunci la gunoi pentru o neînțelegere?!

El ridică vocea pentru prima dată.

— AI RIDICAT MÂNA LA MAMA MEA!

Ecoul țipătului lui umplu vila.

Clara tresări.

Valentina făcu instinctiv un pas înapoi.

Alexandru își trecu mâna prin păr tremurând.

— Femeia asta m-a crescut singură. A muncit până și-a distrus sănătatea ca eu să ajung unde sunt.

Ochii i se umpluseră de lacrimi.

— Și tu ai făcut-o să-i fie frică în propria casă.

Valentina încerca acum altă strategie.

A început să plângă.

— Te iubesc…

Alexandru clătină încet din cap.

— Nu. Tu iubești confortul pe care ți-l ofer.

Apoi arătă spre ușă.

— Pleacă.

Valentina își șterse lacrimile furioasă.

— O să regreți!

— Singurul lucru pe care îl regret este că n-am văzut mai devreme cine ești.