Același nume apărea și într-un carnețel vechi găsit în camera secretă.
Pe primele pagini existau schițe detaliate ale apartamentului, măsurători exacte și observații privind rutina zilnică a familiei. Erau notate orele la care Andrei pleca la serviciu, zilele în care Ioana mergea la cumpărături și chiar momentele în care luminile se stingeau în fiecare cameră.
Ultimele pagini deveneau din ce în ce mai stranii. Autorul vorbea despre un experiment psihologic bazat pe memorie și orientare spațială. Ideea era că un om poate fi convins că se află într-un loc familiar dacă mediul este recreat suficient de fidel și dacă izolarea este suficient de lungă.
Andrei a început să înțeleagă că cineva încercase să construiască un spațiu în care realitatea putea fi manipulată fără violență, doar prin repetiție și sugestie.
Descoperirea cea mai dureroasă avea însă să vină dintr-un dosar medical ascuns într-un sertar dublu al dulapului. Documentele demonstrau că Ioana fusese internată pentru câteva zile în urmă cu șapte ani după un accident rutier despre care Andrei nu aflase niciodată toate detaliile. În perioada recuperării, participase la un program experimental destinat tratării traumelor severe prin reconstruirea mediilor familiare.
Programul fusese suspendat după dispariția unuia dintre coordonatori.
Ioana nu povestise niciodată despre acel tratament deoarece nu-și amintea mare parte din el. Credea sincer că recuperarea durase doar câteva zile.
Pe măsură ce Andrei aduna dovezi, începea să observe că și propriile lui amintiri conțineau goluri inexplicabile. Existau fotografii din vacanțe pe care nu și le amintea deloc. Facturi pentru mobilier cumpărat și returnat fără motiv. Chitanțe ale unor firme de amenajări pe care nu le contactase niciodată.
Întreaga lor viață părea presărată cu mici intervenții invizibile.
Când specialiștii au examinat camera ascunsă, au descoperit urme recente de utilizare. Cineva locuise acolo până cu foarte puțin timp înainte de întoarcerea lui Andrei.
Mai mult, în pereți existau difuzoare minuscule prin care puteau fi reproduse zgomote familiare: pași, respirații, apă curgând sau foșnetul lenjeriei de pat. Toate erau menite să creeze senzația unei prezențe reale.
Andrei și-a dat seama că vocea pe care Ioana o auzise lângă ea nu fusese neapărat o halucinație. Cineva folosise ani întregi tehnologia pentru a întreține o iluzie controlată.
