Amintirile din copilărie revin în fragmente. Zilele de naștere de altădată erau simple, dar pline. Nu din cauza cadourilor sau a decorurilor, ci din cauza sentimentului de apartenență. Acum, acea apartenență nu mai este distribuită uniform, ci concentrată într-o singură relație care a rezistat timpului și schimbărilor.

Fratele meu mai mic nu reprezintă doar o prezență fizică, ci o continuitate. Este legătura directă cu trecutul, dar și o ancoră în prezent. Prin el, lucrurile nu par complet pierdute. Există încă o formă de stabilitate, chiar dacă restul pare incert. Această realizare transformă ziua într-un exercițiu de recunoștință, chiar dacă nu este una evidentă sau exuberantă.