Nu mi-am imaginat niciodată că voi spune asta.
Ani la rând am crezut că a fi bunică este cel mai frumos rol pe care l-am avut vreodată.
Mai frumos chiar decât cel de mamă.
Pentru că atunci când ești bunică, primești dragostea copiilor fără povara responsabilităților zilnice.
Sau cel puțin asta credeam.
Când s-a născut primul meu nepot, am plâns de fericire.
L-am ținut în brațe și am simțit că viața îmi oferă încă un motiv să zâmbesc.
Îmi spuneam că sunt binecuvântată.
Că am ajuns într-un punct al vieții în care pot doar să iubesc și să mă bucur de familie.
Nu aveam idee cât de mult se vor schimba lucrurile.
LA ÎNCEPUT ERA DOAR DRAGOSTE
Fiica mea mă suna des.
— Mamă, poți să stai puțin cu cel mic?
— Sigur, iubita mea.
Mergeam imediat.
Nu conta dacă ploua.
Nu conta dacă eram obosită.
Nu conta dacă aveam alte planuri.
Pentru nepotul meu eram mereu disponibilă.
Apoi s-a născut și al doilea.
Apoi al treilea.
Casa mea s-a umplut de jucării.
De desene.
De râsete.
Și sincer?
Îmi plăcea.
Îmi plăcea enorm.
Simțeam că sunt utilă.
Simțeam că sunt iubită.
Simțeam că am un rol important.
ÎNCETUL CU ÎNCETUL, TOTUL S-A SCHIMBAT
La început era o oră.
Apoi două.
Apoi o după-amiază.
Apoi o zi întreagă.
Înainte să-mi dau seama, devenisem bona familiei.
În fiecare dimineață primeam un mesaj.
— Mamă, îi poți lua azi?
— Mamă, avem treabă.
— Mamă, trebuie să plecăm.
— Mamă, doar câteva ore.
Doar câteva ore deveneau mereu toată ziua.
Uneori chiar și seara.
Dar continuam să spun da.
Pentru că îi iubeam.
AM ÎNCEPUT SĂ RENUNȚ LA MINE
