În fiecare dimineață, la ora șapte fără un sfert, aceeași femeie trecea prin centrul orașului. Mergea cu pași liniștiți, ținând în mână o geantă veche din piele și o umbrelă pe care o purta indiferent de vreme. Oamenii o vedeau aproape zilnic, dar foarte puțini îi cunoșteau numele. Pentru majoritatea, era doar o altă persoană grăbită într-o mulțime care nu se oprea niciodată.

Astăzi însă era diferit.

Astăzi era ziua ei de naștere.

Împlinea șaizeci și doi de ani.

Nu a spus nimănui. Nu și-a schimbat fotografia de profil, nu a publicat niciun mesaj și nu a așteptat felicitări. Știa că telefonul avea să rămână aproape tăcut. De ani întregi, zilele ei de naștere treceau la fel: fără tort, fără lumânări și fără îmbrățișări.

Cu mulți ani în urmă, casa ei era plină de râsete. Avea un soț iubitor și doi copii care alergau prin curte în fiecare vară. În fiecare aniversare, masa era plină, iar mirosul prăjiturilor făcute în casă umplea fiecare cameră.

Timpul însă schimbă destine.

Soțul ei s-a stins după o boală grea, iar copiii au plecat în alte țări pentru un viitor mai bun. La început, telefoanele veneau des. Apoi, tot mai rar. Viața fiecăruia devenise atât de aglomerată încât zilele speciale începeau să fie uitate.

În dimineața aceea, femeia și-a pregătit singură cafeaua și și-a șoptit încet:

— La mulți ani…

A zâmbit, deși ochii îi erau umezi.

A plecat spre serviciu, unde lucra ca femeie de serviciu într-o școală. Curăța sălile înainte ca elevii să ajungă. Nimeni nu știa că era ziua ei. Sau poate știau și uitaseră.

În pauza de prânz s-a așezat singură pe o bancă din curtea școlii. A scos din geantă un sandviș simplu și a privit copiii care alergau și râdeau. Pentru câteva clipe, și-a amintit de propriii copii când aveau aceeași vârstă.

Un băiețel din clasa a doua s-a apropiat timid.

— Doamnă, de ce sunteți tristă?

Ea a zâmbit.

— Nu sunt tristă.