Partea a II-a — Adevărul care a intrat pe ulița noastră
La început, viața cu Andreea părea liniștită, aproape prea liniștită pentru cât zgomot făcuse satul.
Dimineața se trezea prima și aprindea focul în sobă fără să o rog. Îmi pregătea cafeaua slabă, cum îmi plăcea mie, și hrănea găinile înainte să ies eu din casă. Nu vorbea mult, dar în tăcerea ei nu era gol, ci o formă de pace pe care nu o mai simțisem niciodată.
Unii oameni din sat încă ne priveau ciudat. Bătrânele de la poartă șușoteau când treceam:
— „Uite-l pe Ion cu cerșetoarea lui…”
— „Să vezi tu ce pățește…”
Dar anii au trecut și șoaptele s-au mai stins.
Și apoi s-au întâmplat copiii.
Mai întâi a venit Maria. Un copil mic, cu ochi mari, exact ca ai Andreei. Apoi, doi ani mai târziu, s-a născut David.
Când i-am ținut în brațe pentru prima dată, am simțit că viața mea, oricât de simplă, devenise întreagă.
Andreea plângea uneori noaptea, dar nu îmi spunea de ce. Când o întrebam, zâmbea și îmi spunea:
— „Sunt doar obosită…”
Dar într-o zi de vară, totul s-a schimbat.
Ziua în care au apărut mașinile
Era o dimineață obișnuită. Eu reparam gardul din față, iar Maria și David se jucau în curte. Andreea pregătea prânzul.
Și atunci am auzit un sunet pe care nu-l auzi niciodată în satul nostru.
Motoare puternice.
Am ridicat privirea.
Trei mașini negre, de lux, strălucind în soare, au intrat încet pe ulița noastră îngustă. Praful s-a ridicat în urma lor ca o furtună mică.
Primul meu gând a fost simplu:
„S-au rătăcit.”
Dar nu.
Mașinile s-au oprit exact în fața casei mele.
Din prima a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum perfect. Din a doua, doi bodyguarzi. Din a treia… o femeie în vârstă.
Când Andreea i-a văzut, a înlemnit.
Nu am mai văzut-o niciodată așa.
Mâinile i s-au strâns pe marginea ușii. Farfuria i-a căzut pe jos.
— „Nu… nu se poate…” a șoptit ea.
Femeia în vârstă a făcut câțiva pași înainte.
— „Andreea…” a spus ea cu voce tremurată.
Și atunci am înțeles.
Nu era o simplă vizită.
Era o revenire.
