În acea noapte, casa era liniștită, dar în mine era un zgomot pe care nu îl mai puteam opri.
Ilinca dormea pe canapea, cu o mână strânsă pe pătură, de parcă îi era teamă că lumea ar putea dispărea din nou dacă nu o ține bine. Din când în când, tresărea ușor în somn.
Eu stăteam la masa din bucătărie, cu telefonul în față.
Nu plângeam.
Nu mai era loc de lacrimi.
Era ceva mai rece în mine: decizia.
Am început cu lucrurile simple. Am verificat plățile, transferurile, ajutoarele lunare, excursiile, datoriile „temporare” care deveniseră permanente. Fiecare linie din aplicație era o bucățică din ani de viață în care eu crezusem că pot construi o familie.
Dar, de fapt, doar întrețineam un sistem.
Unul în care eu dădeam.
Și ei luau.
La 07:14 dimineața, telefonul a sunat.
„Mama”.
Am privit ecranul câteva secunde.
Apoi am răspuns.
— Andreea, ai văzut ce mesaj ți-am trimis? Tatăl tău e foarte supărat. Ai creat o scenă pentru nimic.
Vocea ei era aceeași.
Calmă.
Sigură.
Ca și cum nimic nu se întâmplase.
Am închis ochii.
— Nu a fost nimic? — am întrebat încet.
— Of, iar exagerezi. Am explicat deja. Copilul a fost rău în microbuz, nu era să stricăm excursia pentru toți.
În fundal, vocea tatălui:
— Să nu înceapă iar teatrul.
Am inspirat adânc.
De data asta nu am mai simțit furie.
Doar o liniște ciudată.
— Nu ați „explicat” nimic — am spus. — Ați abandonat un copil de opt ani pe marginea unui drum.
Tăcere.
Apoi mama:
— Nu mai dramatiza. Ești obsedată.
Și atunci am înțeles ceva simplu:
Ei nu aveau să vadă niciodată problema.
Pentru că, în povestea lor, problema nu erau ei niciodată.
