Într-o casă din Brașov, unde pozele vechi sunt pe pereți și amintirile sunt în aer, trăiește Gheorghe, un bătrân de șaizeci și șapte de ani. Alzheimer. Nu își recunoaște fiica. În fiecare zi, o întreabă: “Cine ești?” Maria, fiica, răspunde: “Sunt Maria. Fetița ta.” “Nu am fetiță”, spune el. Maria plânge. Apoi zâmbește. “Îl cunosc din nou în fiecare zi”, spune. “E prima noastră întâlnire, în fiecare zi.” Povestea pe blog.

Gheorghe a fost diagnosticat cu Alzheimer la șaizeci de ani. “A început cu cheile. Le pierdea. Apoi, numele. Apoi, fețele.” Maria, treizeci și cinci de ani, a observat. “Tata nu mă mai recunoștea. Uneori, mă striga pe numele mamei. Alteori, nu știa cine sunt.”

Acum, la șaizeci și șapte de ani, Gheorghe nu își amintește nimic. “Nu știe cine e. Nu știe unde e. Nu știe cine suntem.” Maria a renunțat la job. “Am fost profesoară. Acum, sunt îngrijitoare. Pentru tata.”