După plecarea familiei, casa a devenit un spațiu al izolării absolute. Lipsa sprijinului imediat, combinată cu starea fizică fragilă, a creat un mediu în care fiecare mișcare devenea un efort considerabil. Alimentația insuficientă și accesul limitat la tratament au amplificat riscurile medicale deja existente.

Zilele au început să se scurgă într-un ritm distorsionat, în care percepția timpului era influențată de episoadele de dificultate respiratorie și de episoadele de slăbiciune severă. Activitățile simple, precum ridicarea din pat sau deplasarea în bucătărie, deveniseră provocări majore.