Întâlnirea cu Fetița

Totul s-a schimbat astăzi, la îmbarcare. Fluxul de pasageri curgea monoton, o mare de fețe grăbite și priviri pierdute în ecranele telefoanelor. Până când o fetiță de vreo șase ani, cu o rochie albastră și o păpușă veche la subraț, s-a oprit brusc în dreptul meu. Tatăl ei încerca să o grăbească, dar ea a rămas neclintită. Mi-a întins o piatră mică, rotundă și caldă, culeasă parcă dintr-o grădină scăldată în soare.

S-a ridicat pe vârfuri și mi-a șoptit la ureche cuvintele care mi-au dărâmat toată armura de căpitan invincibil: „Tati spune că ești un erou pentru că ne duci acasă. Dar eu văd că inima ta a rămas blocată sus, în vânt. Ia piatra asta, bunica spunea că pietrele țin amintirile calde până când cel care a plecat găsește drumul înapoi. Tu de ce nu te-ai mai întors?”

Reflexii asupra Singurătății

Nu am putut să-i răspund. Am strâns piatra în pumn și am simțit cum nodul din gât mă sufocă. În ochii acelui copil am văzut reflectată propria mea rătăcire. Singurătatea nu este doar absența altora, ci și o stare de spirit, o luptă interioară pe care mulți dintre noi o purtăm în tăcere.

Fiecare zbor pe care l-am efectuat m-a dus mai departe de cei dragi, iar acum, în fața acelei fetițe, am realizat că nu am construit legături durabile. Am pierdut momente importante, am ratat ocazii de a fi prezent.