Camelia a privit spre Amalia. Era pierdută, fără iubit, fără bani, cu încrederea sfărâmată. Lângă ea, telefonul vibra, vocea mamei se auzea strident:
— Camelia! Oprește teatrul! Sora ta doar a rămas puțin la tine! Ar trebui să te gândești la bebeluș, nu să faci scene! Ne faci de rușine!
Decizia Cameliei și impactul emoțional
Camelia a inspirat adânc și a spus simplu:
— Da, vreau să depun plângere.
A ridicat pisica de pe podea și i-a întins-o doamnei Duval.
— Mulțumesc că ați avut grijă de el.
Femeia a dat din cap, și-a scos ochelarii și a oftat greu:
— Ai o inimă bună, copilă. Familia ta nu înțelege, dar ai procedat cum trebuie.
După câteva minute, în timp ce polițiștii completau procesul-verbal, Amalia încă încerca să explice — despre dreptate, despre soartă, despre cum „totul e comun”. Dar cuvintele nu mai aveau greutate.







