S-a întors spre mine și a zâmbit.

— Nevastă-mea! Ai venit! Mă gândeam să fac paste în seara asta.

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

Cum putea cineva să fie atât de calm?

Atât de normal?

M-a sărutat pe obraz.

— Ești bine? Pari obosită.

I-am privit ochii.

Acei ochi în care mă pierdusem șase ani.

Și pentru prima dată…
am văzut ceva rece în ei.

Ceva gol.

— Sunt doar puțin amețită.

A zâmbit încet.

— Atunci diseară îți fac ceaiul special.

Am simțit că mi se face greață.

---

Telefonul

În noaptea aceea, nu am dormit.

Andrei dormea liniștit lângă mine.

Respira calm.

Ca un om fără nicio vină.

Pe la trei dimineața, telefonul lui a vibrat.

El dormea adânc.

M-am întins încet și am luat telefonul.

Ecranul s-a aprins.

Un mesaj.

„Ai grijă să nu mărești doza prea repede. Dacă pățește ceva înainte să semneze actele finale, tot planul cade.”

Mi s-a oprit respirația.

Am deschis conversația.

Zeci de mesaje.

Cu o femeie pe nume Sorina.

Am continuat să citesc.

„Bătrâna încă are energie. Nu mă așteptam.”

„Mai ai puțin. După ce trece totul pe numele tău, divorțezi și gata.”

„Uneori mă privește ciudat. Sper să nu suspecteze ceva.”

Mi-au început lacrimile.

Bătrâna.

Așa mă numea.

Nu „nevastă-mea”.
Nu „dragostea mea”.

Bătrâna.

Am continuat să citesc până când am găsit mesajul care mi-a sfâșiat sufletul:

„Încă puțin și casa din Pipera e a noastră.”

---

Planul

În dimineața următoare, am făcut ceva ce Andrei nu se aștepta niciodată.

Am zâmbit.

Am continuat să joc rolul femeii naive.

Am băut „ceaiul”.
L-am înghițit doar aparent și apoi l-am vărsat în secret.

I-am spus:

— Andrei… cred că ai dreptate. Obosesc tot mai repede. Poate ar trebui să-ți las ție toate grijile.

Ochii lui au strălucit pentru o clipă.

Doar o clipă.

Dar eu am văzut.

— Eu am grijă de tine, iubito.

În aceeași zi am mers la avocatul familiei mele.

Un om pe care Andrei îl evita mereu.

I-am arătat mesajele.
Analizele.
Tot.

Avocatul a rămas fără cuvinte.

— Laura… omul acesta voia să vă declare incapabilă legal.