„Uneori, oamenii care îți spun «te iubesc» în fiecare zi sunt aceia care ascund cele mai întunecate secrete.”
Doctorul și-a scos ochelarii încet și și-a trecut palma peste frunte înainte să vorbească.
În cabinet mirosea a dezinfectant și a cafea rece, iar aerul devenise atât de greu încât simțeam că nu mai pot respira.
— Doamnă Popescu… lichidul din probă conține un sedativ puternic.
Am clipit de câteva ori.
Nu înțelegeam.
Sau poate refuzam să înțeleg.
— Sedativ?
Doctorul a dat încet din cap.
— Administrat constant, în doze mici, poate provoca amețeli, somnolență, slăbiciune musculară și probleme de memorie. În timp… persoana devine dependentă și vulnerabilă.
Mi s-au înmuiat picioarele.
M-am prins de marginea biroului ca să nu cad.
— Nu… nu e posibil…
Doctorul mă privea cu seriozitate.
— De cât timp consumați băutura aceasta?
Mi-au tremurat buzele.
— Șase ani…
Chipul lui s-a schimbat.
— Șase ani?!
Am început să plâng fără zgomot.
Toate momentele din ultimii ani au început să mi se învârtă în minte:
oboseala constantă…
durerile de cap…
faptul că uitam unde puneam lucrurile…
somnul acela greu, nenatural…
Și Andrei fusese mereu acolo.
Mereu calm.
Mereu atent.
Mereu iubitor.
— Bea tot, iubito…
Am simțit un nod uriaș în stomac.
— Ce poate face pe termen lung?
Doctorul a ezitat.
— În unele cazuri… persoana poate deveni incapabilă să ia decizii clare. Poate părea confuză, instabilă… chiar bolnavă psihic.
Atunci am înțeles.
Nu era vorba doar despre somn.
Era un plan.
Un plan lent.
Rece.
Calculat.
Umbrele trecutului
Am ieșit din clinică tremurând.
Bucureștiul era aglomerat și zgomotos, dar eu mergeam ca o fantomă printre oameni.
Îmi aminteam toate momentele în care Andrei insistase să semnez documente „ca să mă ajute”.
— Iubito, e doar pentru taxe.
— E mai simplu dacă trecem vila și pe numele meu.
— Tu trebuie să te odihnești, lasă-mă pe mine să mă ocup.
Iar eu avusesem încredere.
Oarbă.
Complet oarbă.
Când am ajuns acasă, Andrei era în bucătărie.
Gătea.
Ca întotdeauna.
Mirosul de busuioc și usturoi umplea casa.
