Richard rămase nemișcat în mijlocul sufrageriei.
Orașul strălucea în spatele geamurilor imense, dar în apartamentul lui domnea o liniște apăsătoare, diferită de orice liniște cunoscuse până atunci.
„Tac… tac… tac…”
Sunetul se auzea din nou.
Nu era imaginația lui.
Se apropie încet de masa de sticlă.
Păpușa zăcea acolo, mică, fragilă, cusută din bucăți de material uzat. La prima vedere, părea doar o jucărie făcută de mână, din sărăcie, cu dragoste și disperare.
Dar ceva se mișca.
Foarte ușor.
Ca o respirație.
Richard își ținu respirația și atinse cu vârful degetelor cusătura de pe burtă.
Materialul era vechi… dar nu întâmplător cusut.
Cusătura era prea perfectă pentru un copil.
Prea strânsă.
Prea intenționată.
A luat un cuțit mic de birou și, cu mâinile tremurânde, a desfăcut un singur fir.
„Tac.”
Sunetul s-a oprit.
Apoi… liniște.
Richard a desfăcut încet materialul.
În interior nu era nimic supranatural.
Nu era un mecanism.
Nu era un dispozitiv misterios.
Era ceva mult mai real.
Un mic bilet împăturit.
Udat.
Îndoit de atâtea ori încât hârtia aproape se destrăma.
Pe el scria cu litere tremurate:
„Dacă cineva găsește asta… vă rog să o ajutați pe mama mea. Eu nu mai pot să o văd suferind. Ea spune că va dormi și nu se va mai trezi. Păpușa este tot ce am lăsat.”
Richard simți cum i se strânge pieptul.
Brusc, totul avea sens.
„Nu a mâncat de trei zile…”
Nu fusese o poveste spusă pentru milă.
Fusese o rugăminte disperată.
Reală.
Dureroasă.
În acel moment, ușa penthouse-ului se deschise.
Asistenta lui personală intră, apoi încremeni când îl văzu pe Richard ținând bucata de hârtie ruptă.
— Domnule… ce s-a întâmplat?
Richard nu răspunse imediat.
Se uita la orașul de sub el.
La lumini.
La viața pe care o construise.
Și pentru prima dată, îi părea complet lipsită de sens.
— Găsește fetița, spuse el încet.
Vocea lui nu mai era a unui milionar.
Era a unui om.
— Și găsește-i mama. Acum.
